Arde Moara lu’ Assan

 

 

Eram în drum spre casă, într-o seară de iunie a frământat-tumultuosului an 2012. Plecasem de la redacţie şi, ca de cele mai multe ori, radioul Matildei era fixat pe frecvenţa postului la care, ciudat şi neaşteptat pentru mulţi dar mai ales pentru mine, lucrez de un an şi jumătate.
Gropile şi unii ciudaţi din trafic mă făceau să mă rup oarecum de gîndurile care nu-mi dădeau pace. Radioul suporta cu stoicism bălăcăreala dintre nişte politicieni.
Reuşeam să ignor dialogul penibil şi să-l trec în spatele gîndurilor care mă frămîntau. Sînt convins că radioul Forduleţului meu ar fi preferat să mă ajute cu nişte muzică dar, de ceva timp sînt aproape obligat să fiu cu urechea la ştiri. Şi le ascult. Ascult şi comentez, cîteodată, breaking news-uri, news alert-uri. De regulă tot soiul de news-uri care au legătura cu infracţiunile, cu ,,penalele’’.
Răţoiala politicienilor e întreruptă de vocea moderatoarei care anunţă cu glas afectat o ştire de ultimă oră: arde Moara lui Assan! Din Bucureşti. Face o scurtă descriere a situaţiei de acolo după care bălăcăreala reîncepe.
Dacă pînă atunci ,,comentariile” politice€™ mă lăsaseră să-€™mi văd de gîndurile mele, cuvintele referitoare la incendiul respectiv m-au făcut să devin atent. Chiar foarte atent.
Nu era prima dată cînd un incendiu se producea în incintă Morii, dar de data asta simţeam că este ceva aparte, aşa că, lasîndu-mă călăuzit de instinct am rugat-o, din comenzi, pe Matilda să mă ducă pnă-n Lizeanu, să văd ce-i acolo. Şi am văzut.
Întunericul începea să se impună şi în lumina slabă, se vedea o imagine deopotrivă spectaculoasă şi dramatică, imagine care nu-€™mi va fi ştearsă din memorie niciodată.
Cea mai impunătoare, cea mai înaltă, cea mai frumoasă clădire din incintă Morii, ardea. Ardea şi, fără vrerea ei, oferea un spectacol grandios şi tragic totodată. Ecranul cinematografului imaginar în care intrasem, îmi oferea scene reale în care actorii fuseseră înlocuiţi de flăcări şi fuioare de scîntei care spărgeau întunericul pînă la înălţimi de rangul zgîrie-norilor. Scena era completată cu nişte scări telescopice ridicate la înălţimi ameţitoare, scări din vîrful cărora cîţiva pompieri aruncau în hăul de jar, jeturi inutile de apă. Aveam senzaţia că am în faţă o scenă dintr-€™unul din basmele copilăriei, basm în care Făt Frumos încerca să răpună balaurul ce arunca flăcări pe nări. Doar că în basm, Făt Frumos ieşea învingător…

 

Şi atunci, mi-am dat seama că nu arde doar Moara lu’ €™Assan. În acea seară, în faţă ochilor mei, ardea şi o copilărie. Copilăria mea. Şi adolescenţa dar şi tinereţea mea. Privind cum arde Moara, mi s-au umplut ochii de lacrimi.
Nu am copilărit în vreun sat frumos şi liniştit sau pe nişte meleaguri de poveste ca alţii. N-am văzut cai, vaci, porci, găini sau oi decît în puţinele zile din vacanţă cînd ajungeam la bunici€™. Pădurile, munţii, cîmpia sau nisipul plajei le-am văzut, în copilărie, doar cînd mergeam cu ai mei în concedii.
Am copilărit… pe asfalt cu cheia de gît, în faţă blocului. Cîmpia mea se rezumă la lăţimea aleii care despărţea blocul nostru de gardul de beton al Morii lu’ Assan, gard care în mintea mea de copil era asemeni unui munte, asemeni unei stînci, greu de escaladat. Pădurile erau simbolizate de cei cîţiva plopi înghesuiţi, de-a lungul aceluiaşi gard, în sigurul petec neasfaltat, lat de un metru şi jumătate, mărginit de bordura aleii. De la geamul apartamentului, ştiam toate detaliile curţii Fabricii, aşa cum îi spuneam noi în acele vremuri. Atunci cînd însă, săream gardul să recuperăm vreo minge ajunsă accidental în curtea Fabricii, aveam senzaţia că totul este nou, ne simţeam ca nişte exploratori pe un teritoriu virgin. Şi tot ca la exploratori existau şi teama de necunoscut dar şi dorinţa de cunoaştere.
Cînd m-am mutat în blocul de lîngă Moară aveam patru ani şi abia ajungeam, pe vîrfurile picioarelor, să trec cu privirea de pervazul geamului. Nu vedeam decît cerul şi vîrful unui coş din cărămidă care se ridica pînă mai sus de etajul cinci unde locuiam împreună cu ai mei.
Morii i se mai spunea şi Vaporul lui Assan, asta pentru că era una dintre puţinele mori cu aburi existente în România înainte de 1900. Doar că eu nu ştiam atunci de ce i se spune unei construcţii pe uscat….vapor. În mintea mea de-atunci vapor era similar cu….corabie. Măcar că nu văzusem nici una nici altă în realitate.
Mulţi ani coşul de cărămidă care-€™mi stîrnea admiraţia prin înălţimea şi zvelteţea lui, coş pe care mi-l imaginam ca fiind un catarg al Vaporului-Corăbiei lui Assan, a reprezentat cel mai mare duşman al mamei dar şi al tuturor gospodinelor din bloc. Fumul care ieşea aproape neîncetet pe gura lui, fum ce părea a fi o mare velă prinsă de catarg, înnegrea cu o ritmicitate şi o perseverenţă diabolică perdelele de la geamurile apartamentelor, aşternînd totodată o pulbere fină pe toate lucrurile din casă.
Şi mai erau două elemente care mi-au însoţit zilele şi nopţile, copilăria, adolescenţa şi tinereţea: zumzetul fabricii şi mirosul de turtă de seminţe de floarea soarelui.
Noi eram atît de obişnuiţi cu ele încît nu le mai sesizam prezenţa decît atunci cînd musafirii întrebau ce miroase atît de ciudat şi cum de nu ne deranjează.
Mirosul acelor turte rezultate în urmă presării seminţelor pentru a se obţine uleiul, turte din care se face halvaua cea atît de căutată în perioadele de post, îmi lipseşte poate cel mai mult şi i-am observat lipsa mai ales cînd, trecînd pe la părinţi, sau mai tîrziu, doar din nostalgie prin zonă, am văzut că fabrica a fost ,,rezolvată” €™de minţile luminate şi novatoare. În numele progresului. Şi din raţiuni ,,economice”€™, evident.
Mai tîrziu am evitat să mai trec pe acolo. Mă durea să văd paragina şi ruina care luaseră locul unei fabrici ce umplea garnituri întregi de cisterne cu ulei şi făină. Mă durea să văd că locul de muncă al părinţilor unora dintre foştii colegi de şcoală generală, devenise ,,fieful”€™ boschetarilor, aurolacilor şi al ţiganilor. Toţi aceştia, generic denumiţi ,,magneţei”€™ din cauza dragostei subite faţă de tot ce este din metal au vandalizat întreaga fabrică (au dispărut pînă şi vechile şine de cale ferată) fără teamă de nimeni. Chiar aşa! De cine ar fi trebuit să se teamă? Doar e democraţie, nu?!

 

Îmi amintesc de o zi cînd eram toată familia acasă, fapt rar întîmplat pentru că tata era mai tot timpul plecat din cauza serviciului. Era o zi deosebită şi pentru că era 23 August- Sărbătoarea Naţională. Stăteam toţi patru la masă şi frate-€™miu a sesizat că ceva nu e în regulă. Tuturor ni se părea că ceva este altfel în acea zi dar nu puteam defini ce. Şi tot frate-miu a găsit răspunsul: era linişte. Era o linişte ciudată. Lipsea zumzetul fabricii. Lipsea acel zumzet prezent 24 din 24, în toate zilele anului mai puţin de 1 Mai, 23 August şi Anul Nou. Doar trei zile din an zumzetul îşi lua şi el liber. Şi parcă ne lipsea. Zumzetul. Nu eram toţi la masă în zi de sărbătoare.
Acum e linişte în curtea Morii. Şi nu e nicio sărbătoare care s-o explice. E o linişte ca de priveghi, o linişte ca-€™n cimitir.
Cine a avut interesul să dispară această Moară care pe lîngă eficienţa economică are, sau mai exact, avea şi calitatea de monument istoric ? Cine a pus ochii pe această imensă suprafaţa ,,nefolosită judicios”€™, situată în inimă Bucureştiului?
Ce cartier de locuinţe de lux ce vor sta mult şi bine neocupate, se va naşte pe această suprafaţa interesantă din punct de vedere imobiliar, de mulţi rîvnită.
Vom află vreodată cine este în spatele multiplelor incendii de la Moara lu’€™ Assan? Şi dacă vom afla la ce ne va servi? Mai reparăm ceva? Nu. Poate doar pentru ideea de dreptate, atît cît mai există şi mai contează această dreptate.
A deranjat atît de mult Moara, aşa cum deranjează atît de mult pensionarii aparent inutili?
Aşa cum a ars Moara, au fost tăiate păduri şi au fost vîndute multe fabrici, am fost arşi, am fost tăiaţi, am fost vînduţi şi noi ca naţie. Ce a păţit Moara lui Assan a păţit România.
A ARS MOARA LU’ ASSAN!

 

Articol publicat inițial pe blogul lui Stelian Tănase, la 12 septembrie 2012, ulterior pe blogul găzduit de ziarul Adevărul, pe 31 iulie 2012.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *