Bombele de lîngă noi

 

În urmă cu mai mulţi ani, lucrînd la soluţionarea unei crime, am mers împreună cu Marian Nazat, pe atunci procuror, la un spital de psihiatrie din sudul Olteniei, unde voiam să-l audiem pe un bărbat internat acolo, ca urmare a comiterii unui viol urmat de moartea vicimei. La expertiza psihiatrică, bărbatul, diagnosticat schizofrenic, fusese găsit iresponsabil, aşa că, în loc să fie trimis la puşcărie, a fost trimis la acel spital, care avea o secţie de ,,periculoşi’’.

 

Ajunşi acolo, am cerut directorului dosarul bolnavului respectiv şi am constatat că pe coperta interioară a acestuia erau mai multe menţiuni. Toate erau de tipul: fugit la data de… revenit/adus la data… Ultima menţiune corespundea perioadei în care fusese comisă crima pe care noi, cei de la “Omoruri”, împreună cu Marian Nazat o cercetam. L-am rugat pe director să ni-l aducă pe acel pacient, să stăm de vorbă cu el, pentru a ne lămuri dacă datele obţinute din investigaţii, date care-l indicau ca autor la această nouă crimă, se confirmă.

 

Directorul a fost de acord şi a dat dispoziţie să fie adus. Ne aşteptam să apară un individ imobilizat în cămaşa de forţă sau cu vreun fel de cătuşe. Stupoare: o femeie cu halat – care fusese cîndva alb – bate sfios la uşa cabinetului şi îl introduce pe… cel care ne deschisese poarta, să intrăm în curtea spitalului. El era periculosul pe care-l căutam.

 

Observînd consternarea noastră, directorul ne-a răspuns sincer: “nu vă miraţi, domnilor, pentru că la acel pavilion de “periculoşi” avem ca infirmieră o femeie de serviciu şi paznic o singură persoană… Femeia care l-a adus în cabinet adineauri. Portar n-avem, iar de sisteme de securitate la pavilionul de “periculoşi” să nu mă-ntrebaţi. Nu sînt fonduri. Cînd fuge vreun pacient, îl anunţăm şeful de post, care, la rîndul său dă telex “la judeţ”. Mai departe nu ştiu ce se-ntîmplă. De regulă, după ce se satură de umblat, de răbdat de foame şi de frig, se-ntorc singuri. Cîteodată îi aduce Poliţia, dacă au nimerit în vreo razie sau în vreun control de rutină”.

 

Pe scurt, datele s-au confirmat: el era autorul celui de-al doilea omor. Omor comis în “sejurul” pe care şi l-a oferit. Încă un caz rezolvat, dar care putea fi evitat. Acest caz mi-a revenit în minte, văzîndu-l pe teroristul de la Iaşi. Da, terorist! Pentru că numai hazardul a făcut ca nici unul din cei aflaţi în sala de examen să nu fie rănit sau omorît. Planul diabolic şi fără noimă a fost foarte bine pus la punct de un schizofrenic internat de opt ori într-un spital de psihiatrie.

 

La externare nu mai interesează pe nimeni ce face acel bolnav. Da, bolnav. Pentru că el tot bolnav este. De schizofrenie nu te vindeci. O poţi ţine sub un oarecare control, cu o medicaţie adecvată şi o supraveghere atentă din partea celor apropiaţi. Lăsaţi liberi şi nesupravegheaţi, aceştia, mai ales dacă nu-şi urmează tratamentul, devin pur şi simplu nişte bombe cu înveliş uman. Ei nu au nicio vină. Fac ceea ce le dictează ele, “vocile” din lumea paralelă în care trăiesc ei de fapt.

 

Aceeaşi problemă a lipsei supravegherii este valabilă şi în cazul celor eliberaţi din penitenciare, mai ales a celor liberaţi înainte de termen. În cazul acestora din urmă, nimeni nu-i evaluează, nimeni nu-i ajută să revină printre noi. Programele de reinserţie socială sînt… sublime, dar lipsesc cu desăvîrşire. Cine mai are timp de ei, cînd atîtea sute de mii sau poate milioane de oameni n-au un loc de muncă şi trăiesc la limita subzistenţei? Doar că oamenii aceştia ieşiţi din puşcării sînt disperaţi, înrăiţi şi capabili de orice. Nu toţi. Unii au fost reeducaţi şi nu vor să mai ajungă “acolo”. Alţii – şi aceştia sînt, din păcate, cei mai mulţi – nu mai au teamă de nimic. Consideră că penitenciarul nu este altceva decît o instituţie de perfecţionare în ale infracţiunilor. Dovadă în acest sens este numărul alarmant al recidiviştilor. Recidivişti în furturi, tîlhării, violuri şi, din păcate, omoruri.

Bolnavii psihic nesupravegheaţi şi liberaţii din penitenciare nemonitorizaţi sînt adevarate bombe cu efect întărziat. Bombe care trăiesc şi umblă printre noi. Bombe cu aspect uman. Nimeni nu ştie cît de lung este fitilul sau cînd se amorsează aceste bombe. Vedem doar cînd explodează. Cu consecinţe dezastruoase! Aceste bombe ar putea fi dezamorsate. Dar cine are timp şi bani pentru aşa ceva?! Avem, în schimb, bani pentru milioane de panseluţe, borduri, biserici, fîntîni arteziene, catedrale, reasfaltări şi, din păcate, seria de nimicuri pentru care plătim fparte mulți bani e nelimitată.

Articol publicat inițial pe blogul găzduit de ziarul Adevărul, la data 10 iulie 2013

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *