Dezinteresul interesat

 

Am ajuns, recent, într-o zonă care îmi este foarte dragă: Slănic Prahova. Orăşelul, staţiune balneoclimaterică, este situat la fix o sută de kilometri de Bucureşti. Merg la Slănic cel puţin de două-trei ori pe an. Am ajuns acolo cu intenţia de a mă relaxa cîteva zile, între două weekend-uri. Pentru că nu-mi place aglomeraţia. Şi am fost inspirat.
Am găsit acelaşi orăşel de provincie pe care-l ştiu de ani de zile. Un orăşel liniştit, populat cu oameni ospitalieri. Slănicul trăieşte prin două obiective turistice. Băile şi Salina. Vara. Pentru că iarna rămîne doar Salina. Băile sînt nişte ştranduri cu apă sărată. Fie că vorbim despre Baia Baciului, Baia Roşie sau Baia Verde, pot spune că au ţinut pasul cu cerinţele turiştilor. Cei care le administrează au înţeles că dacă nu le pun în valoare în perioada scurtă de vară în care pot fi exploatate, pierd bruma de turişti care optează pentru acest loc, în schimbul mirajului oferit de Valea Prahovei.
Dacă despre ştranduri cele mai multe aprecieri sînt pozitive, nu acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul Salinei. În urmă cu mai bine de un an, mai exact, pe 6 august 2014, liftul care-i transporta pe turişti de la suprafaţă în mina se sare, la adîncimea de 208 metri, s-a defectat. Liftul, vechi de 70 de ani, şi-a dat obştescul sfîrşit. Cei 300 de turişti care erau atunci în mină au fost direcţionaţi printr-un mic coridor de aerare şi apoi scoşi la supafaţă cu ajutorul unor microbuze care au pătruns în adîncul muntelui, prin galeriile folosite de camioanele care transportă sarea din zonele de exploatare. A fost o soluţie de moment, pentru a-i salva pe cei care rămăseseră blocaţi acolo.
Numai că această soluţie de moment a devenit, se pare, o soluţie definitivă. Asta în detrimentul confortului turiştilor. Microbuzele folosite sînt într-o avansată stare de degradare. Şi pe undeva este explicabil: mediul în care funcţionează, praf de sare şi băltoace de saramură, reprezintă un mediu extrem de ostil metalului, iar cei care operează pe aceste trasee nu au nici un interes să folosescă maşini noi. Galeriile de acces sînt aproape impracticabile. Pline de hîrtoape, precum un drum forestier, şi înceţoşate de gaze de eşapament. Şi prin aceste galerii microbuzele ajung la acea gură de aerare, mărită între timp şi devenită acum intrarea principală în Salina Unirea, cea mai mare şi singura în care au acces turiştii. Prin poarta ad-hoc intră nu numai turiştii, ci şi aerul otrăvit din galerie. Asta cu toată opoziţia celor două paravane absolut inestetice şi ineficiente. Ori chiar calitatea aerului din mină reprezintă adevărata comoară a minei. Din 1970, cînd mina a devenit obiectiv turistic, foarte mulţi români şi străini au beneficiat de condiţiile de excepţie oferite de microclimatul bogat în aerosoli cu eficienţă în tratamentul maladiilor respiratorii.
Dar aspectele negative sînt mult mai multe. Merg în această mină de mulţi ani şi am observat că, spre deosebire de alte astfel de obiective turistice similare, care chiar se pun în slujba turiştilor sau a celor suferinzi, aici, la Salina Slănic, lipseşte cu desăvîrşire mîna gospodarului. Spaţiul atît de generos (14 camere cu o suprafaţă totală de aproape 8 hectare, cu deschidere de 10 metri la tavan, 32 metri la talpă şi 54 de metri înălţime) este practic nefolosit. Toamna trecută am văzut că se lucra la o construcţie din lemn, destul de drăguţă ca aspect. M-am bucurat la gîndul că în sfîrşit ceva se mişcă şi acolo. Construcţia te ducea cu gîndul la un mic restaurant. Aşa ceva am găsit în mina de sare de la Ocnele Mari, unde există o linie de autoservire, alimentată zilnic de o firmă de catering. A fost gîndită mai ales pentru cei care stau ore multe în salină, inclusiv copii, la o temperatură destul de scăzută şi care chiar au nevoie de o mîncare caldă.
Dar nu, la Slănic nu s-a putut. Construcţia apărută are o destinaţie ambiguă. Cu greu o poţi considera un fel de magazin. Găseşti într-una dintre cele două încăperi nişte borcane cu sare şi cîteva suveniruri îndoielnice, iar în cealaltă croasante, biscuiţi si ciocolată. În rest, rafturi goale. Mai sărăcăcios şi mai dezolant decît vechile magazine săteşti. Deasupra celor două încăperi este amenajată un fel de terasă. Mese şi scaune din lemn. Arată a terasă de restaurant. Cam ca din Las Fierbinţi, dar e un loc unde poţi mînca. Dacă ţi-ai adus de acasă.
De fapt, în faţa acestei construcţii găseşti singură zonă mai animată din salină. Pe o suprafaţă cel mult cît a unui teren de handbal, sînt montate două mese de biliard şi trei de tenis de masă. Animaţia este explicată nu neapărat de existenţa celor cîteva mese stinghere, cît de faptul că este singura zonă luminată oarecum corespunzator. Pare o oază de lumină într-un deşert semiobscur. Un deşert cît aproape zece terenuri de fotbal. Şi ca o ironie parcă, deşi în salină nu este nici cea mai mică adiere de vînt, iar tavanul este la 54 de metri, nu poţi juca o partidă de badminton. Tot din cauza iluminatului defectuos. Ar putea fi amenajate şi terenuri pentru tenis de cîmp care să fie închiriate. De asemenea, ar putea fi amenajată o sală de fitness. Şi cîte s-ar putea face, dacă s-ar vrea sau dacă ar exista interes. Interes pentru turişti şi pentru cetăţenii urbei care de pe urma turismului trăiesc.
În ultimii ani a mai apărut o construcţie, cel puţin bizară, dacă nu caraghioasă: un pod de niciunde spre nicăieri. De-a lungul unui perete a fost amenajat un fel de lăculeţ. De fapt, o băltoacă peste care s-a trîntit un pod de lemn, frumos realizat de altfel. Numai că podul începe de o parte a acestei bălţi şi se termină brusc în peretele salinei. O construcţie a cărei logică îmi scapă. Dar măcar este din lemn. Spre deosebire de baraca din termopan, nou apărută, vizavi de podul inutil, chiar pe culoarul principal. Care baracă este un laborator de măsurări în fond de radiaţii ultrascăzut… Construcţia aceasta ineptă, a cărei utilitate sigur este superioară podului de peste băltoacă, putea fi amplasată oriunde în alt cotlon mai îndepărtat al salinei.
Cei care administrează salina ar trebui să viziteze alte saline puse în valoare de adevăraţi gospodari. Salinele de la Tg. Ocna, Turda, Praid, Ocnele Mari şi multe altele sînt adevărate mine de aur pentru administraţiile locale, asigurînd totodată venituri şi celor care deţin pensiuni, restaurante, hoteluri etc., asigurîndu-se astfel multe locuri de muncă.
La Salina Slănic, de un an de zile nu s-a găsit o soluţie pentru înlocuirea liftului defect. Umblă vorba prin tîrg că s-ar fi bătut palma cu o firmă din Austria care să construiască liftul. De parcă noi nu avem specialişti în domeniu. Doar că la noi parandărătul, cum i se mai spune acelui procent… este în vizorul DNA-ului.
În Austria se pare că nu. Ba chiar face parte din planul contabil al contractului. Şi atunci nu poţi să nu te întrebi: nu cumva dezinteresul e… interesat?!
Articol publicat inițial pe blogul găzduit de ziarul Adevărul, pe 29 august 2015.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *