Dan Antonescu, fostul şef de la „Omoruri“: „Violatorii şi pedofilii nu omoară. Distrug un spirit. Ăsta e Răul!“

Dan Antonescu (56 de ani la momentul realizării interviului) şi-a petrecut viaţa la graniţa dintre extreme. A copilărit printre miliţieni, dar cu borfaşii în faţa blocului. A apreciat disciplina, dar a detestat, întotdeauna, ideea de uniformă. Spune că a vrut să facă dreptate, dar a reuşit cu greu să se salveze pe sine, de presiune, gânduri negre şi nopţi nedormit.

Terminăm cafeaua. Am stat de vorbă mai bine de o oră şi jumătate, ratând parţial subiectul. Fusese vorba despre un interviu care să aibă ca temă principală viaţa omului, biografic, carevasăzică. Copilărie, tinereţe, maturitate, mă rog, întregul traseu din care alţii pot trage învăţăminte, pot spune: „Aha, deci aşa se face!“. În prima parte a discuţiei am reuşit să ţinem linia. Apoi, undeva, pe la jumătate, am început să discutăm despre câteva dintre cazurile pe care le-a avut în cei 17 ani, cât a activat la departamentul „Omoruri“. Detalii îngrozitoare se rostogolesc în viteză. Te uiţi la omul acesta şi te gândeşti: „Le-a văzut pe toate, ce naiba, cum să-l mai impresioneze ceva, cum să nu fie detaşat?“. Îţi dai seama că te-ai înşelat.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi bucureştean, am citit că aţi crescut în zona Lizeanu. Cum arăta locul unde aţi copilărit, în vremea aceea?

Dan Antonescu: Era foarte interesant. Geamul de la apartamentul meu dădea chiar în curtea „Morii lui Hassan“. Era un paradox. Blocul în care am locuit avea cinci scări. Una s-a şi prăbuşit la cutremurul din 1977. Patru dintre aceste cinci scări erau ocupate de cadre militare: fie că erau de la Miliţie, fie de la Securitate. A cincea scară era ocupată de intelectuali, profesori universitari, oameni de bună calitate. Cum priveai spre „Moara lu’ Assan“ însă, începea „zona neagră“ din Lizeanu, o zonă pestriţă, cu bişniţari, cu mulţi golani.

Erau toleraţi, în perioada respectivă?

Aparent, nu, dar existau, cum au existat dintotdeauna. Gândiţi-vă câţi dintre oamenii de afaceri de astăzi au început cu bişniţa. Şi atunci exista furt din buzunare, exista şi tâlhărie, exista şi viol. De exemplu, lângă mine, în apropiere, se afla actualul cimitir „Reînvierea“. Pe vremea aceea, se numea „Pătrunjelul“.

Ce ironie!

Da, ce mai nume! Şi aici, lângă cimitir, chiar fusese ucis un miliţian. A fost mare vâlvă. Aşa că nenorociri se întâmplau şi atunci, doar că nu auzeai despre ele.

Citiți continuarea în ziarul Adevărul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *