Managementul divorțului

Încă o crimă oribilă a-ngrozit România duminică, 20 noiembrie 2016. La Timișoara, un bărbat și-a ucis copilul care avea numai șase ani. Soția criminalului a reușit să scape de furia bărbatului, închizându-se-n baie… sau este posibil ca autorul să fi profitat de cele câteva minute în care mama, fiind în baie, la duș, „a lăsat garda jos”, ne mai putând să-și protejeze copilul.

Din datele care au reușit a răzbate dinspre anchetatori către mass-media, după primele trei zile de la tragedie, se conturează adevăratul mobil/motiv al acestei crime de un absurd total: soția își anunțase intenția de a divorța.

Femeia a mizat pe o reacție matură și decentă din partea soțului. Eroare fatală! De fapt, după un asemenea anunț, cel mai bine este să-i lași celui vizat un timp de respiro, o perioadă în care să poată „digera” o astfel de decizie, mai ales atunci când este unilateral. Decizie care presupune multiple schimbări în viețile celor doi, nu numai în ceea ce privește statutul social. Iar atunci când în această ecuație există și copii, primii care trebuie feriți de o eventuală reacție violentă a celuilalt sunt chiar ei, copiii.

Spun asta, bazându-mă pe nenumăratele exemple întâlnite de mine de-a lungul carierei de polițist – exemple care au devenit subiecte de dosare penale în care, ca într-o piesă de teatru pusă-n scenă de regizori diferiți, dar cu aproape același scenariu, constatam că se schimba doar „distribuția”. „Castingul” nu avea nicio noimă, spectatorii, aproape invariabil, erau fără reacții, iar personajele principale păreau a-și fi învățat la perfecție rolurile: unul de victimă, celălalt de călău. Numai că, spre deosebire de finalul pieselor de teatru unde, după ce cortina coboară pentru ultima oară, întreaga echipă se prezintă în fața publicului, pentru a primi aplauzele binemeritate, în cazurile despre care vorbesc, fiecare „actor” se prezintă separat. Unul în fața medicului legist, pentru constatarea gravității leziunilor sau pentru necropsie. Celălalt în fața anchetatorilor și apoi a judecătorilor, pentru stabilirea pedepsei. Iar copiii, dacă au scăpat cu viață, ajung în fața celor de la Protecția Copilului. Iar aplauzele…aplauzele lipsesc, fiind înlocuite de lacrimi. Multe și tardive lacrimi.

Am spus-o de nenumărate ori: există și are efecte, instituția DIVORȚULUI. Numai că simplul divorț nu este suficient și reparator. Pe cale de consecință, apare necesitatea unui management eficient al perioadei de despărțire, dacă cel agresiv nu dorește să accepte separarea. Pot fi luate unele măsuri. Există, de asemenea, ORDINUL DE PROTECȚIE. Cu plusurile și minusurile lui… orice există poate fi îmbunătățit. E bine, totuși, că există. Și de el beneficiază din ce în ce mai multe femei. Ceea ce este un lucru bun!

Din păcate, comentând crima de la Timișoara, am trăit – a câta oară! – un deja vu, de pe vremea când eram anchetator: polițistul pus în fața faptului împlinit, obligat să descopere autorul și să-i probeze activitatea infracținală, cu minimă satisfecție că autorul a fost identificat, prins și deferit justiției – o sintagmă care și-a cam pierdut valoarea. Mă întrebam atunci cine ar fi trebuit să prevină asemenea nenorociri, eu având doar sarcina să instrumentez un dosar referitor la o faptă deja comisă.

Mă gânedam că există instituții, asociații, ONG-uri ș.a.m.d. care să se ocupe de această prevenție. Iar ONG-urile credeau că polițiștii trebuie să facă ceva… Aveam senzația că degeaba există fundații, iar fundațiile, că degeaba există poliție. De ceva vreme nu mai sunt așa convins de inutilitatea eforturilor depuse de oamenii din aceste organizații și încerc să înțeleg ce anume nu merge și mai ales, de ce. Sper că și cei din ONG-uri gândesc la fel despre cei care aplică legea, așa cum este ea, nu așa cum ne-am dori să fie…

De ani de zile comentez și încerc să le explic oamenilor, de pe poziția celui care a fost și dincolo, în tabăra anchetatorilor, nu doar a comentatorilor, cum de s-a ajuns la asemenea nenorociri. Se pare că pe prea puțini îi interesează și, din păcate, chiar victimele sunt cele care cu greu acceptă ajutorul din partea societății. Cred că aici se află răspunsul la întrebarea care ne frământă. Pe mine și pe toți cei care vrem să existe cât mai puține victime ale violenței în cuplu.

 

Ca și atunci, și acum am putut doar să comentez, nicidecum să previn acest caz, această nenorocire, la știrile prânzului, la Antena 3, România TVRealitatea TV și B1 TV (ordinea cronologică a intervențiilor).

 

Am comentat, am încercat să explic, am oferit – atât cât am putut – sfaturi. Așa, și? Credeți că cei care într-adevăr au nevoie de aceste explicații și de aceste sfaturi se vor folosi de ele? Eu sper că da, dar, în realiteta, este aproape… nu! De ce? Pentru că multora le este rușine să recunoască existența problemei, pentru că a merge la psiholog este echivalent cu a merge la psihiatru – deci, o rușine! Și pentru că a divorța înseamnă stigmatizare, nu doar în familie, ci și în comunitate. Sau pentru că a-ți proteja copilul de o presupusă agresiune este o acțiune catalogată drept paranoia și, ca atare, ajungem la finaluri de genul celor care au stat la baza acestui comentariu… din păcate, tardiv. Și câte s-ar fi putut face…

Săptămâna trecută, pe 16 noiembrie 2016, la Iași încă o femeie a fost ucisă, din gelozie. Cuplul nu era nicidecum la prima tinerețe, dar astfel de cazuri există, indiferent de vârstă. Femeia avea 59 de ani și a fost ucisă cu 22 de lovituri de cuțit, de soțul ei, în vârstă de 61 de ani. Motivul – gelozia! Da, și la vârsta asta, gelozia poate face victime. Sau poate fi folosită drept pretext. Pentru că anumiți indivizi au nevoie de pretexte, de justificări, de motive pentru a jigni, a lovi sau chiar pentru a ucide.

Quod erat demonstrandum… din păcate.

Am scris aceste rânduri cu gîndul că astăzi, 25 noiembrie este ZIUA INTERNAȚIONALĂ PENTRU ELIMINAREA VIOLENȚEI ÎMPOTRIVA FEMEII…, dar mai ales cu gândul că ceva bun TREBUIE să se întâmple.

Și pentru că vorbeam de un déjà vu, pe 8 octombrie 2012 publicam, articolul Managementul divorțului, în care exemplul deși poate părea „prăfuit”, este de mare actualitate…

După o căsătorie de aproape 30 de ani, un bucureştean, tatăl unui poliţist de la Brigada Rutieră a Capitalei, şi-a ucis cu premeditare soţia. Sîmbătă 26 mai 2007, apartamentul conjugal a fost transformat într-o măcelărie umană, unde soţul şi-a tranşat femeia alături de care avea doi copii. Capul, mîinile şi picioarele au fost aruncate într-o fîntînă din zona Sloboziei, iar trunchiul nu a fost recuperat nici în ziua de azi. Criminalul şi-a construit un alibi parcă după modelul filmelor americane, încercînd să-i pună pe anchetatori pe piste false. În final, el a fost condamnat definitiv la 25 de ani de puşcărie….

….fost şofer la un abator şi patron al unei firme de transport de marfuri, îşi maltrata sistematic soţia. Fără vreun motiv întemeiat. Cauza acestor probleme familiale era alcoolul…

…O vecină le-a povestit anchetatorilor că Maria era bătută zilnic de către soţul ei. ,,Ion venea acasă şi îşi dădea soţia cu capul de pereţi….Vineri, 25 mai 2007 ( cu o zi înainte de a fi ucisă- n.red.), m-am întîlnit cu Maria care ieşise la plimbare cu cîinii. Maria mi-a arătat că era plină de vînătăi pe mîini şi mi-a spus că Ion a bătut-o iar.

…Criminalul s-a destăinuit ginerelui :…,,Bă, nenorocita asta mă dă afară din casa în care am muncit. O omor!…’’(www.puterea.ro)

Doi oameni, un bărbat şi o femeie, care se încăpăţînează să trăiască împreună, să formeze un cuplu, chiar dacă au constatat în ani suficienţi – chiar prea mulţi – că sînt firi incompatibile. În ciuda sentimentelor iniţiale, de multe ori bazate doar pe simpla atracţie fizică sau interese materiale, la scurt timp apar disensiunile, certurile, jignirile şi, din pacate nu de puţine ori, violenţele.

Nu înseamnă că la primele semne, este obligatorie despărţirea. Nu. De foarte multe ori un pic de raţiune, un mic compromis, fară lezarea personalităţii vreunuia dintre soţi (nu mai multe şi nu de principii), o revizuire a comportamentului şi mai ales o discuţie de pe poziţii egale, pot repara nu doar fisura apărută în relaţie, ba chiar pot consolida cuplul aflat în impas !

Şi totuşi, cînd nimic nu mai poate fi reparat sau îndreptat, în mod firesc se decide divorţul. Pare simplu dar, din păcate nu este aşa. Ba dimpotrivă.

Aşa cum trebuie apărată o relaţie bazată pe sentimente reale dar răvăşită de mici orgolii sau vremelnice şi mărunte crize de personalitate, la fel este necesară foarte multă diplomaţie în anunţarea şi gestionarea unei decizii în privinţa introducerii unei acţiuni de divorţ.

Faptul că şi-au putut maltrata de nenumărate ori soţiile fără să primească o ripostă pe măsură, îi face pe aceşti ,,soţi’’ să considere că au drept de viaţă şi de moarte asupra ,, femeii lor’’. Ei nu o consideră mai presus de un animal din ogradă căruia îi dau mîncare şi apă atunci cînd vor ei. Un animal pe care îl ţin în lanţ, în ţarc sau îl lasă slobod prin bătătură, că aşa vor ei. Ei, aceşti indivizi monstruoşi, consideră ca au acest drept, „primit la nastere, ca barbat”. Ei îşi privesc soţiile, dar văd în faţa lor doar „suflete fară valoare” pe care le lasă să trăiască sau le omoară. Doar pentru că aşa vrea el, BARBATUL.

În cazul de faţă, factorii declanşatori ai actului criminal l-au reprezentat divorţul şi hotărîrea judecătorească de evacuare a soţului, din locuinţa conjugală. În mintea lui, crima era necesară şi… pe deplin justificată !

Şi de parca nu era suficient că şi-a omorît soţia, a mai făcut un gest incalificabil: ….,, Pe parcursul urmăririi penale inculpatul a avut o poziţie nesinceră şi necooperantă, nerecunoscând comiterea faptelor reţinute în sarcina sa şi încercând a împiedica tragerea sa la răspundere penală; în acest scop, inculpatul MARCU ION a încercat să îi determine pe partea vătămată… CRISTINA (fiică) şi pe martorul… FLORENTIN (ginere) (filele 52-56) să găsească persoane care să declare mincinos că l-ar fi văzut în după-amiaza zilei de 26.05.2007 în târgul auto Vitan, inculpatul încercând astfel să-şi creeze un alibi…. (rechizitoriu)

Cinism sau demenţă ?! Tupeu sau prostie ?! Convingerea că are putere absolută faţă de membrii familiei sau…. CE ? Fiica pusă in postura de a alege : să-şi apere tatăl, chiar şi criminal, sau să-şi apere, moral, mama ucisă. Ucisă de tată.

In faţa anchetatorilor fiara are un şoc ! Atunci cînd constată că nu mai are libertate de mişcare, că este contrazis, că alţii sînt cei care domină, că vorba lui nu mai e lege, simte că ,,timpul se opreşte în loc’’. Totul devine anormal în mintea lui bolnavă. Dar se adaptează. Analizează rapid situaţia şi mustind de umilinţă, devine mieluşel, aparent cooperant, încercînd tot felul de tertipuri, unele aproape inteligente, pentru a scăpa. Este obişnuit să i se accepte orice argument sau afirmaţie ( fără a considera necesară dovada veridicităţii), doar pe considerentul că el e BARBATUL, şi are întotdeauna dreptate. Da, dar nu şi în faţa anchetatorilor. Nu toţi sînt Cioacă. Şi nu toţi au beneficiat de greşelile unor oameni ai legii.

Ce a simţit fiul poliţist care firesc, ca fiu al victimei şi poliţist dorea aflarea adevărului, dar ca fiu al suspectului dorea probarea nevinovăţiei acestuia. Chiar dacă nu credea în ea.

Nu-mi ies din cap rugăminţile celor doi copii, oameni în toată firea, rugăminţi adresate tatălui lor. Ce-l rugau ?! Îl rugau să le spună unde a aruncat trunchiul mamei lor ( cu toate căutările, poliţia nu a reuşit să găsească…decît capul, mîinile şi picioarele femeii), pentru a o putea îngropa creştineşte….întreagă !

Cum a reacţionat el la astfel de inimaginabile, pentru un om raţional, rugăminţi ? A făcut ceea ce a făcut o viaţă-ntreagă. A lovit. De data asta altfel, pentru că nu mai avea libertate de acţiune şi mişcare: a refuzat subiectul şi a rînjit satisfăcut. O putea batjocori pe femeia lui şi după moarte. Făcea ce voia el cu ea. Chiar dacă avea cătuşe la mîini, tot el era cel mai tare, el era stăpînul.

Cum se simt copii celor doi, chiar maturi fiind tot copii lor sînt, cînd sîmbăta sau duminca se întreabă, aşa cum mulţi copii aflaţi la casele lor se întreabă : mergem azi pe la ,, ai mei’’ ? Unde să se ducă ? La ea, la cimitir…?! La el, la puşcărie…?! Dacă merg la ea, iar îşi aduc aminte, de parcă ar putea uita vreodată, că ea, MAMA, e acolo pentru că aşa a vrut el. Dacă merg, prin absurd dar explicabil totuşi la el, nu au cum să ignore că el, TATA, e acolo la puşcărie pentru că le-a omorît MAMA. De ce absurd ?! Pentru că dragostea pentru părinte dispare greu, mai ales cînd nu mai ai decît unul în viaţă….

Şi inepţia asta de raţionament mă duce cu gîndul, a cîta oară, la o glumă grotescă : cea cu individul care-şi omorîse părinţii şi care solicita clemenţă în faţa instanţei pe motiv ,,că e….orfan’’ (!?!)

De fapt acesti copii ai soţilor care nu au avut loc unul de altul, acesti copii care au văzut şi au trăit certurile şi bătăile dintre părinţii lor sînt oricum orfani. Pentru că au fost obligaţi, în încăpăţînarea acestor părinţilor de a rămîne împreună, să dea dreptate unuia dintre ei, în timp ce pentru celălalt au avut sentimente confuze care în timp s-au clarificat: mirare, incertitudine, dezamăgire, teama, ură, detestare şi pînă la urmă, renegare. Da, renegare, pentru că şi copiii, indiferent de vîrstă, îşi pot renega părinţii. Doar că e foarte dureros. Pentru copii, pentru copiii copiilor…

 

One Comment

  1. radulescu iulia

    Trebuie managementul nebuniei! Acolo unde incepe un conflict,trebuie analizat de catre medicul specialist daca n a inceput si nebunia!am vazut familii cu trei copii divortati conform legii. Fara nici un fel de violenta!grav e ca nebunii nu stiu sa divorteze ,ci sa faca crime!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *