Brașovul, într-o clătită… la ceaun!

Am ajuns zilele trecute, poate pentru a suta oară, în Brașov. Posibil să fie mai mult de o sută. Poate două, poate chiar de trei sute de ori…Oricum, de multe ori. Și de fiecare dată, cu mare plăcere.  Am ajuns în orașul ăsta și ca turist, dar și pentru probleme profesionale. De fiecare dată a reușit să mă surprindă, uneori plăcut, alte ori mai puțin plăcut, prima variantă fiind, de departe, majoritară. Miercuri am ajuns la ora prînzului în Brașov și aveam convingerea că voi întîrzia la întîlnirea cu cei care mă așteptau. Pînă la intrarea în Brașov am făcut tot posibilul să cîștig timp, convins fiind că aglomerația orașului îmi va anula aparentul avantaj dobîndit pe drum, numai că nu prea a fost așa.

La plecarea din București, un amic – doar hîtru și realist, nu cinic – mi-a spus clar: chiar dacă este mijlocul săptămînii și Valea Prahovei nu-ți va pune probleme de timp și de trafic, exact ca-n legile lui Murphy, ceva se va ivi și vei întîrzia, pentru că pe drumul București-Brașov nu poți să-ți planifici niciodată timpul. Și așa a fost: dacă n-au fost ambuteiaje și coloane interminabile de mașini, au fost porțiuni de drum pe care s-a circulat ,,la paletă”, din cauza lucrărilor. Cu toate acestea, am ajuns la timp.

Surpriza a reprezentat-o intrarea în oraș. Mă așteptam să întîlnesc, exact ca și în București, coloane de mașini care stau la același semafor de trei sau patru ori, șoferi nervoși, claxoane și toate celelalte, specifice traficului urban. Am gîndit total greșit. La ora 13.00  Brașovul părea un oraș aproape părăsit, mult mai liber decît este Bucureștiul în mijlocul lunii august, cînd se consideră că majoritatea locuitorilor pleacă în concediu și traficul începe să se apropie de o nuanță de normalitate.

Îmi luasem o marjă de aproximativ 30 de minute pentru a ajunge de la intrarea în oraș, la locul de întîlnire, dar am ajuns în 10. Asta în primul rînd datorită traficului redus, dar și conceptului de bulevarde largi, cu trei sau patru benzi, cu sens unic. Discutînd cu un brașovean acest aspect absolut pozitiv, mi-a spus că ceea ce am constatat este firesc pentru urbea lor, dar acest trafic aerisit, această circulație facilă este doar pînă în jurul orei 18.00, după care aglomerația apare și în Brașov. Am verificat și avea dreptate: după ora 18.00, aglomerația s-a instalat, dar mult diminuată față de ceea ce este în București. Explicația pentru traficul lejer constatat pînă la ora 18.00 mi-a oferit-o tot amicul meu brașovean: pînă la ora aceea, cei mai mulți oameni sînt la muncă și nu au timp să se plimbe cu mașinile prin oraș. Și în plus, Brașovul are o șosea de centură bine gîndită și, în consecință, utilizabilă. Ceea ce bucureștenii așteaptă de ani și ani…

În dimineața următoare activitățile programate m-au obligat să sar peste micul dejun. Abia după ora 11 am avut timp și pentru mine. Și pentru că aveam cîteva ore la dispoziție, mi-am stabilit două priorități. Că doar așa se spune, mai nou, în limbajul de placaj, folosit de cei care vor să pară docți. Ăia de dinainte aveau limbaj de lemn, nu?  Și așa am plecat la o plimbare cu dublu scop:  am vrut să revăd orașul vechi și să găsesc un loc unde să mănînc, chiar și cu întîrziere, micul dejun. Am început cu… punctul doi. Adică am inversat prioritățile.

Fără a avea o reclamă agresivă, ba chiar una haioasă, ,,Clătităria La Republique” mi-a atras atenția imediat ce-am intrat pe strada Republicii, artera pietonală care duce de la Primărie spre Piața Sfatului. Clătite mănînci peste tot în România, dar ca aici mai rar. Cine are curiozitatea, poate să intre pe site-ul acestei clătitării și să constate că aproape orice poate fi combinat cu o clătită. Omletă cu clătite, supă cu clătite, pui cu clătite, orice cu clătite, de la aperitiv pînă la desert. N-am găsit piftie cu clătite sau compot de clătite, în rest, toată gama a fost acoperită. Ambientul este absolut fascinant. Nimic din ce te-ai aștepta să găsești într-o clătitărie – în special mirosul specific – nu vei găsi aici. Acest minirestaurant este, de fapt, un minilabirint. Poți să-ți alegi masa la demisol, la parter, la mezanin, în mansardă, lîngă bar sau oriunde-ai vrea, la mese normale sau pe fotolii și, în funcție de anturaj, atmosfera este fie de restaurant, fie de bar, de cofetărie, de cafenea sau de toate la un loc. Designul este mai mult decît cald – și vorbesc despre o zi de noiembrie! – atît prin colorit și temperatura plăcută, cît și prin comportamentul personalului. Calitatea mîncării este egală cu imaginația: nu-ți vine să crezi că niște lucruri aparent incompatibile pot crea o combinație extraordinară, nu numai savuroasă, ci și aspectuoasă. Am plecat de acolo cu satisfacția unei descoperiri și mi-am propus să revin a doua zi sau pe seară, pentru masa de prînz sau pentru cină.

Numai că seara, la plimbarea de dinainte de cină, eu și colegii mei, am fost deturnați de la intenția inițială. Ne-am simțit urmăriți. Nu era sindromul Volga Neagră. Era ceva de dincolo de un geam. Un geam situat destul de sus. Putea fi un bibelou în mărime naturală sau o pisică vie, catatonică parcă. Era o pisică vie. Atunci cînd m-am apropiat de ea, a aplecat capul în jos, spre mine, ca să vadă cine este intrusul care îndrăznește să se apropie de proprietatea ei. M-a studiat două secunde, cu o superioritate oferită și de înălțimea ferestrei, apoi m-a ingnorat, privind trecătorii răzleți, parcă analizîndu-i pe fiecare-n parte. Mișca doar ochii, iar din cînd în cînd, cîte puțin din coadă. Era, totuși, atîta firesc și normalitate casnică în prezența pisicii dincolo de geamul acelei clădiri ce seamănă cu o minifortăreață, încît am studiat vecinătățile, cu mai mare atenție. Lîngă geamul din care pisica parcă ne-mbia să intrăm, am observat o ușă și o mică reclamă: ,,La ceaunul iute”. Am intrat și am constatat că înăuntru chiar se găseau două ceaune care emanau mirosuri imposibil de descris în cuvinte, dar care – folosind o expresie neaoșă – m-au făcut să-mi plouă-n gură. Aș fi mîncat orice de acolo, vitrina prezenta extraordinar tot ce era înăuntru, iar în spațiul îngust chiar era amenajată o masă țărănească, din lemn masiv, unde puteai să mănînci pe fugă – adică iute! – tot ce era acolo.

Am întrebat-o pe femeia de dincolo de tejghea dacă putem mînca ceea ce se găsea în galantar, la masa cu șase scaune – toate goale. Și am mai întrebat-o cum pot să ajung la pisica din geam, cea care m-a atras în locul respectiv. Întrebarea cu pisica a șocat-o. Nu înțelegea despre ce pisică vorbesc. Iar despre mîncare mi-a spus că da, pot să mănînc acolo, dar risc să rămîn cu mirosul de mîncare impregnat în haine, acel loc fiind mai mult pentru cei care vin, cumpără mîncare la pachet și pleacă. Femeia, extrem de ambilă, impresonată fiind probabil de fețele noastre de hămesiți în stare să manînce chiar și… bătaie, doar din ceaune să fie, ne-a spus că perete-n perete cu acea încăpere micuță și coctetă funcționează restaurantul ,,La ceaunul tihnit”. Atunci am înțeles și mențiunea de la prima locație: ceaunul iute se adresează celor care nu au timp de stat, dar vor să-și ia mîncare la pachet, în timp ce la ceaunul tinhit intră cei care vor să savureze în tihnă niște mîncăruri extraordinare. Despre pisică am aflat ulteriror că era, de fapt, a vecinei acestui dublu restaurant

Am intrat la ceaunul tihnit și am fost serviți mai mult decît prompt. Am măncat, am glumit și am discutat așa cum mi-aș dori să fac aceste lucruri oriunde în țara asta, numai că, din păcate, în prea puține locuri reușești. Cea care ne-a servit, simpatica Vica, sora celei de la Ceaunul iute, a dat dovadă de un deosebit simț al umorului, adaptabilitate la toate tipurile de clienți, cunoștințe gastronomice și, mai mult decît orice, bunăvoință și amabilitate. Este ceea ce ar trebui să-i definească pe toți cei care lucrează în acest domeniu. Am mîncat grozav, ne-am simțit extraordinar de bine și am constatat că e foarte ușor să îmbini muzica veche, de ambient, cu rafinamentul bucătăriei clasice românești și noutatea contemporană cu tradițiile românești. Interiorul îmbină extrem de inteligent tradiționalul cu modernul, meniuri scrise cu har și prezentate pe funduri de lemn, cu tricolor, becuri care nu doar luminează, chiar și încălzesc, deasupra fiecărei mese. Mese clasice dar și mese confecționate din ceaune vechi, cu blat de sticlă deasupra, iar exemplele pot continua. Și, apropo de meniuri: niciodată varianta tradusă în engleză – necesară din punct de vedere al marketingului – nu va fi capabilă să redea dulceața cuvintelor, a descrierilor, a figurilor de stil din limba română! Asta e treaba lor… a străinilor… Dacă vor să se bucure nu numai de gustul mîncărurilor, ci și de dulceața vorbelor, să învețe limba română…

Un borș de găină cu tăiței de casă, ciorbă de fasole în pîine, cu afumătură, un gulaș excelent și o rață cu sos de hrean si de hribi, reprezintă doar o mică parte a meniului extrem de variat și îmbietor. Mă opresc doar la aceste exemple, pentru că deja îmi lasă gura apă…

Dar au mai fost și plăcintele…

Plăcinte incredibile, care te fac să uiți de orice cură de slăbire, de orice valoare a colesterolului, de…orice.  Nu poți decît să te feliciți că ești contemporan cu ele! Cu plăcintele, zic.

Vizita în cele două mici și cochete localuri din centrul vechi al Brașovului a dat naștere în mintea mea unei mari dileme: la care dintre ele să merg în următoarea zi, pentru masa de prînz. Am optat pentru Ceaunul tihnit, în detrimentul Clătităriei, cu speranța regăsirii unui prînz tradițional în adevăratul sens al cuvîntului, prînz de care chiar am avut parte. Asezonat cu aceeași amabilitate, bună dispoziție și istețime negustorească a celor din local. Oameni care au înțeles că o afacere de genul acesta, pentru a funcționa, necesită foarte multă dăruire. Degeaba un bucătar gătește o mîncare grozavă, dacă cel care ți-o pune pe masă nu știe să pună în valoare munca celui care s-a străduit să o facă. Poți veni la masă îngîndurat, preocupat sau agasat, iar amabilitatea și spiritul de orientare ale celui care-ți aduce mîncarea și băutura la masă pot face să dispară aceste trăiri, iar în locul lor să apară buna dispoziție, ceea ce la Ceaunul tihnit chiar s-a-ntîmplat.

Am rămas dator Clătităriei și promit ca la prima oprire în Brașov să merg acolo, să-mi repar gheșeala. Ce grozav ar fi să mă simt vinovat de ignorarea, pentru doar scurt timp, a unor astfel de localuri în cît mai multe orașe ale țării și să încerc să-mi repar greșelile – cu ghilimelele de rigoare – de cîte ori trec pe-acolo! Iar reparațiile – să nu le spun vizite – să fie cît mai dese.

 

Felicitări Ceaunului iute și Ceaunului tihnit! Felicitări Clătităriei La Republique! Felicitări Brașov! Ne vom revedea curînd!

 

La intrarea în cele două… Ceaune, nu m-am gîndit că voi fi atît de fascinat de ceea ce voi găsi acolo. La plecare eram încă sub vraja a ceea ce am văzut, am mirosit și am mîncat într-o atmosferă incredibil de caldă – și nu mă refer la temperatura în sine – așa că abia tîrziu mi-am dat seama că nu m-a dus capul să fac măcar o fotografie a ceea ce m-a impresionat atît de mult. Nici măcar pisicii care mi-a atras atenția. Promit să mă revanșez cu prima vizită în Brașov!

Locul unde am văzut pisica este în poza de mai sus…

Promit să revin cu fotografii făcute de mine. Inclusiv a pisicii din geam.

P.S. Am, din păcate, și o observație, care promit să fie scurtă. O constatare negativă: telecabina pentru Tîmpă, era iar într-o nepermis de lungă revizie. Pînă în decembrie. Iar aceste revizii sînt prea dese și înseamnă mult timp pierdut. Timp în care alții ar fi putut construi una nouă. Alții, nu noi. Eu știu că telecabina nu este în proprietatea primăriei, dar mulți dintre turiști, în special străini, dornici să vadă Brașovul de la înălțimea acestui deal care seamănă cu cel al Hollywood-ului, nu.

Dar despre telecabine, teleferice, telescaune și programele lor de funcționare, cît și despre proprietarii lor,  vom vorbi cît de curînd.

 

One Comment

  1. Martius Eliza

    Fascinant felul in care ati descris Brasovul! Am citit articolul cu sufletul la gura iar pentru moment am avut senzatia ca ma gasesc acolo, la intrarea in Brasov…intre cele doua ceaune….Povestirea e ca o gura de aer proaspat, mi-a reinviat imaginea acestui oras pe care-l port cu mine in suflet asa cum porti un talisman, mi-a readus linistea pe care o incerci vazand atmosfera lui tihnita, m-a facut sa resimt caldura si amabilitatea oamenilor locului in care am copilarit si mi-a reintarit convingerea ca toate astea ma ajuta si astazi sa-mi pastrez sufletul curat si sa-mi mentin echilibrul intr-un oras aglomerat, agitat si tulbure asa cum este Bucurestiul! Felicitari !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *